Жељко Ковачевић 1969–2020

Viața se petrece, se petrec zile mai bune, iar sufletul este încă în mine, acolo, în durere, pentru că... Nu iert porumbeii de pe acoperiș, sunt și corbii ca înainte de moartea aia, nici cireșele care se coace în curte, nici soarele care mă strălucește de parcă nimeni nu ar fi murit, nici oamenii care trec pe strada mea indiferenți și zilnic, și nu e nimeni acolo, și nu am pe cine să aștept, și aștept, toți pașii mei devin... Moartea este... neîncredere, tristețe, furie, neputință... Nu m-am gândit niciodată că mi-ar plăcea atât de mult cimitirele și să merg acolo, și liniștea care mă stăpânește și dorința de a rămâne...