Nadica Cvetković 1947–2013

A trecut deja un an de când ne-ai părăsit, ne-ai lăsat în lacrimi. Un an de la acea zi fatidică, tragică, blestemată de luni. După tot acest timp, durerea nu s-a liniștit și nici golul nu a dispărut. Nu pot descrie ceea ce simt... sentimente de tristețe, durere, amărăciune, furie se împletesc în mine... Îmi imaginez că toate acestea au fost doar o poveste cu un final tragic, și care va dispărea când voi închide coperta cărții... dar nu dispare... realitatea este crudă! Îmi amintesc toate momentele petrecute cu tine, mătușă, îmi amintesc ofertele tale, conversațiile, zâmbetele, lacrimile, durerea, fericirea, tristețea, totul! După moartea ta, am încetat să mai cred în dreptate și bunătate și am început să înțeleg viața, cruzimea ei și partea întunecată, care ne va urma mereu în viață. Vrem să te vedem măcar o clipă, să-ți auzim vocea, să zâmbim ca înainte, ca totul să fie ca înainte, dar....intotdeauna un al naibii de „dar”... Încă îți văd clar fața, îți aud vocea, de parcă ai fi acolo, lângă noi, dar simt că fața ta începe să se estompeze, că încep să uit în vocea ta, deși mi-a rămas adânc în memorie. Vei fi alături de mine pentru totdeauna, chiar și în visele mele. Te iubesc dragă și cea mai bună MATUSĂ a mea din lume!